Înca de la prima întalnire cu pacientul modelul terapeutic este orientat spre schimbare și, tocmai de aceea, nu se utilizează o procedură clasică de diagnoză, ci o tehnică evoluată de diagnoză-intervenție: dialogul strategic. Acest protocol efectuat în cadrul primei ședințe permite transformarea, prin intermediul unei secvențe de tehnici specifice (întrebări strategice, parafraze restructurante, formule evocative și prescripții finale), într-un proces de cercetare-intervenție care conduce pacientul și terapeutul la descoperirea împreuna a “cum” funcționeaza problema și “cum” poate fi rezolvată.

În baza acestor aspecte, la finalul primei ședințe se administrează prescripții terapeutice potrivite tulburării prezentate. În urmatoarea ședința vor fi evaluate efectele produse atât de dialogul terapeutic, cât și de prescripțiile ce trebuiau aplicate. În funcție de rezultatele obținute, dacă acestea au fost pozitive, se trece la fazele următoare ale modelului. În caz contrar, se analizează ceea ce nu a funcționat, modificând obiectivele terapiei pe baza raspunsurilor la manevrele aplicate.

Focusul unei terapii scurte strategice este restructurarea și schimbarea percepțiilor rigide ale pacientului ce determina reacțiile sale patologice. Pentru realizarea acestui lucru, intervenția este orientată spre întreruperea cercului vicios dintre soluțiile falimentare încercate de către pacient ce alimentează tulburarea și persistența acesteia, susținută chiar de către aceste reacții contraproductive. De aceea, vor trebui substituite “soluțiile încercate” disfuncționale cu altele care sunt în măsură să rupă echilibrul patologic și să le transforme în sănătoase și funcționale.

Strategii și stratageme terapeutice potrivite situației problematice și formei specifice de exprimare a tulburării.

Așa cum deja s-a menționat, numarul de tehnici terapeutice puse la punct și formalizate de către Giorgio Nardone și colaboratorii săi este abundent și acoperă majoritatea formelor de patologie întalnite în psihoterapie.

Paralel acestor strategii și strategeme, de-a lungul anilor au fost dezvoltate forme particulare de comunicare terapeutică, capabile să eludeze tipicele rezistențe la schimbare ale oricărui sistem uman:
• comunicarea “performativă”, adică limbajul care te face să simți, nu doar să înțelegi și
• comunicarea “injunctivă”, adică limbajul sugestiv foarte util pentru prescrierea de acțiuni și gânduri la care pacientul, de obicei, s-ar opune. Acesta este ceea ce P. Watzlawick definea ca “hipnoterapie fără transă.”
Dacă intervenția terapeutică produce rezultatele dorite, se trece la faza de consolidare a acestora prin intermediul unui proces de redefinire a schimbărilor realizate, a resurselor și a capacitatilor pe care pacientul a demonstrat că le poate pune în joc. Toate acestea, cu obiectivul de a-l ghida spre cucerirea completei autonomii și independențe personale. În acest scop, chiar și orice tehnică folosită este elucidată, astfel încat pacientul, deja fost pacient, să poată să facă o comoară din ea pentru viitorul său.